din străfundul sufletului tău izvora bucurie. nu puteam contesta asta, deşi mereu am fost o negativistă. îmi vorbeai. te auzeam, dădeam din cap aprobator. aşa fac oamenii când înţeleg. dar te ascultam numai cu emisfera stângă. cu dreapta te contemplam. pentru prima dată nu mă întrebam ce naiba căutam eu acolo. eram. pur şi simplu. eu, fără semne de întrebare. m-am uitat o secundă spre teneşii mei mov. mă aşteptam să găsesc măcar un semn de exclamaţie, însă nici semnele nu apar așa tam-nesam. m-am bucurat. nici inima nu ieşea din limitele normale de bătăi pe milisecundă... vorbele tale se terminaseră, dar eu continuam să le ascult ecoul.
demult, mă consideram bună la ascultat gânduri. dar azi nu era totul perfect. inconştientul meu mă proteja. ce rost ar mai fi avut să-mi mai vorbeşti dacă oricum ştiam ce gândeşti ? te-am rugat să povesteşti mai departe, să-mi inventezi o poveste. voiam să-ţi mai aud vocea caldă ca o zi albastră de primăvară târzie. te-aş fi putut asculta o veşnicie. puteai să-mi vorbeşti despre nimic. nu-mi păsa. voiam doar să te ascult. la asta am fost bună aproape mereu.
dar ştiam că visez, căci basmele se petrec numai în cărţi sau în vise şi cum nu mă simţeam deloc din cerneală, mai era o singură variantă. eram destul de dezamagită. părea foarte real şi nimic din lumea fantastică nu dădea de bănuit. nici urmă de poveşti de doi bani cu feţi-frumoşi, cai monocromi și arici pogonici. dacă ar fi fost aşa, m-aş fi trezit de la început şi aş fi preferat să număr stele. sau să fac desene cereşti, unind stele. sau să suflu stele de pe cer....sau....
***
o priveam. eram la câteva aripi distanță de ei. îmi era rău de cât de liniștită putea fi. nu credeam vreodată vă mă va putea expulza din interiorul ei ... pe mine, Zeul neîncrederii și Împăratul Negativ ...
***
irișii mei o priveau...
***
